The Pythagorean
Active member
- Joined
- Jun 26, 2024
- Messages
- 827
Vlad Țepeș nu a fost un simplu domnitor, și nici un "tiran", "despot", cum l-a etichetat istoria. A fost un mare continuator al tainelor Carpaților și un magician cu adevărat înțelept din punct de vedere spiritual. Biserica Ortodoxă l-a numit un monstru. Țărănimea, fără educație spirituală, șoptea bârfe despre activitățile lui secrete. Asocierea lui cu vampiri (modernă, dar existentă și pe vremea lui sub forma de Strigoi) nu este nimic altceva decât un artefact al supraviețuirii pentru spiritualitatea Daco-Tracică.
A-l cunoaște pe Vlad este a cunoaște arhetipul regelui păgân care nu a murit niciodată, ci a cutreierat în umbre, într-o deplină sfidare a crucii.
Hai să săpăm mai adânc, să arătăm Adevărul.
În primul rând, e important să adresăm o remarcă facilă pe care ar putea-o face creștinii: faptul că Vlad și moșia sa erau, oficial "pe hârtie", creștini.
În ciuda acestui fapt, creștinismul în Țara Românească era o iluzie ușor de demontat. Templele păgâne ale lui Zalmoxis, ale Soarelui, ale strămoșilor, și multe lăcașe sfinte antice folosite de către Preoțimea veche au fost distruse, biserici creștine fiind apoi construite fix pe aceleași locații puternice spiritual. Țăranul trebuia să accepte schimbarea, și să meargă duminica la biserică.
Dar în afara acestei așa-zise biserici, satele păstrau tradițiile păgâne.
Dansul Călușarilor este un exemplu foarte bun. Un dans ritmic, la care se foloseau adesea tobe, este clar o tradiție menită să inducă dansatorul într-o transă în care poate comunica spiritual.
Practicat în aproximativ același timp cu penticosta creștină, o altă dovadă pe o listă lungă de sărbători creștine ce folosesc date calendaristice puternice spiritual, deja existente în păgânism.
Conform lui Mircea Eliade, oricine participa la acest dans și festival nu mai avea voie să ia împărtășanie timp de minim 3 ani.
Mitul de azi al strigoiului nu este suficient de cunoscut de lume pentru a i se vedea atitudinea păgână.
Un strigoi era în viață un om puternic din punct de vedere spiritual, de obicei cunoscut ca vrăjitor în viață, a cărui mânie trebuia potolită pentru ca trupul să nu se ridice din nou și să-i pedepsească pe oameni.
Evident, zombii nu sunt reali, dar de unde ar proveni acest mit? De ce anume ar fi fost acești indivizi atât de mânioși?
Mânia strigoilor nu era altceva decât un ecou al clarvăzătorilor și căpeteniilor păgâne, furioși că pământul lor fusese încătușat sub culte străine. (Stri-goy? Glumesc doar pe jumătate aici.)
Și astea sunt doar detaliile de suprafață. Săritul peste foc la solstițiu, festivități de premoniție de la mijlocul verii cu cununi de flori, mese ritualice, ritualuri cu apă pentru fertilitate, descântecele împotriva răului, chemarea furtunilor cu ierburi, îngroparea ofrandelor pentru morți... toate acestea au continuat să existe sub umbra bisericii. Țara Românească era oficial creștină, dar în adevăr rămăsese un ținut al Zeilor.
Dar ce se poate spune despre Vlad însuși?
Atât Vlad, cât și tatăl său au fost inițiați în Ordinul Dragonului, o înaltă frăție secretă care, în ochii publicului, „apăra crucea”, dar care fusese întemeiată pentru a păstra exact ceea ce biserica se temea cel mai mult să nu se afle: puterea spirituală a individului și Zeii care o ofereau.
Inițiații Ordinului cunoșteau adevărul: „demonii” din grimoare nu erau decât Zeii vechi, redenumiți și calomniați. Nu cunoșteau identitățile lor antice, și totuși Zeii îi chemau, chiar și din contextul dușmanului.
Dragonul nu era un simbol creștin. Era Draco-ul dacilor, Șarpele Kundalini, forța de viață daimonică din fiecare dintre noi, de necontrolat pentru mulți, cu excepția celor mai puternici, aliniați cu adevăruri superioare.
Ordinul Dragonului se întrunea în secret, desfășura rituri nocturne și depunea jurăminte ascunse (Statutele din 1408 menționează „juramentum occultum”) la solstiții și echinocții.
Biserica se laudă cu crucea, dar aceasta este mult mai veche. Simboluri precum crucea solară, ankh-ul și crucea-roată Celtică reprezentau viața, soarele și ordinea cosmică cu mult înainte de așa-zisul mântuitor. În Dacia, crucile de piatră marcau rituri solare cu mult înainte să se audă povestea cum că un rabin rebel a murit pe un băț.
Ea simboliza expansiunea asemănătoare luminii solare și echilibrul celor patru direcții, precum și alinierea corectă a sufletului. Crucea nu este o creație creștină; a fost inițial un simbol păgân.
Pentru creștini, întrebări rămân.
De ce să reprezinți un ordin de „apărare a creștinismului” cu Dragonul, un simbol identificat cu Satana? De ce să porți steaua cu opt colțuri a lui Astarte? De ce roșul, asociat cu demonicul? De ce să desfășori ritualuri în afara jurisdicției bisericii? De ce să juri jurăminte de secret, dacă scopul era unul inocent de apărare a creștinismului? De ce să respecți ore planetare și sincronizări astrologice, interzise de biserică? De ce să vă împodobiți cu talismane purtând semne pe care clerul le numea vrăjitorie?
Pentru Zeviști, întrebări cu un răspuns foarte simplu.
Pentru a ucide orice îndoială, Vlad a fost denunțat de biserică și de agenții ei drept o ființă profund demonică. Iată cele mai aspre condamnări, direct din sursele care i-au modelat legenda. Unele adevărate, altele calomnioase... și totuși, toate indicând aceeași concluzie:
Niccolò Modrussa i-a scris Papei Pius al II-lea descriind dușmanii lui Vlad nu doar uciși, ci trași în țeapă în mod ritualic, relatând acest fapt cu dezgust. Deși formularea exactă nu s-a păstrat în scris, relatarea a colorat comentariile papale care au urmat.
Prezentată la curtea împăratului Frederic al III-lea, poezia meistersingerului Michael Beheim, „Von ainem wutrich der heis Trakle waida von der Walachei”, îl înfățișează pe Vlad batjocorind creștinătatea. Textul afirmă că Vlad a tras în țeapă doi călugări „ca să ajungă mai repede în Rai”.
În Historia Pannonica a lui Antonio Bonfini, se susține că Vlad ar fi ajuns în așa o stare încât folosea bețe pentru a trage în țeapă șobolani în închisoare. Cartea exagerează căderea sa din putere, deviază complet de la istoria acceptată în numeroase pasaje și reprezintă o calomnie crasă și directă.
Pamflete din secolul al XV-lea, tipărite la Nürnberg, îl numesc „un psihopat dement, un sadic, un criminal grotesc, mai rău decât Caligula și Nero”.
Dincolo de simple zvonuri, toate acestea au fost amplificate de voci ecleziastice: preoți, episcopi, poeți de la curțile imperiale. Oameni cu influență.
Pentru Biserică, Vlad era sperietoarea perfectă. Deși biserica însăși comitea violențe mult mai atroce asupra propriilor credincioși pentru „erezie”, faptul că Vlad trăgea în țeapă invadatori era văzut ca peste limită. Nu dintr-un motiv moral, ci pentru că refuza să renunțe la vechile obiceiuri spirituale.
Și îmi place enorm că ai amintit și de Ordinul Dragonului, despre care nu s-a discutat destul. 
